Prezidenţialism sau Parlamentarism?

Astăzi am participat la o dezbatere interesantă (în calitate de gazdă – speaker al TSD Cluj) organizată de tinerii social-democraţi din Cluj – “Reforma Constituţională a României”.

Am constatat cu tristeţe lipsa oricărui interes a nomenclaturii portocalii pentru o astfel de dezbatere constructivă. Absenţa Preşedintelui Comisiei de revizuire a Constituţiei, deputatul PDL Daniel Buda a arătat încă odată dispreţul PDL pentru români şi instituţiile statului.

Invitaţii dezbaterii: Senatorii Dan Şova, Alexandru Cordos, deputatul Horea Uioreanu, vicepreşedintele UDMR Deak Ferencz, liderul TNL Cluj-Napoca Ioan Bîldea şi secretarul-general TSD Cluj-Napoca Horia Nasra au reuşit să traseze câteva direcţii subiectului propus, discuţiile fiind moderate de Gabriel Oniga.

Personal am păstrat muniţie şi pentru Presa Locală urmând a descrie în două articole ce consider mai eficient din punct de vedere instituţional pentru România de astăzi.

Prezidenţialism sau Parlamentarism?

Clasificările actuale ale sistemelor politice democratice, cauţionate de mecanismele constituţionale care stabilesc raporturile între puterea statului, mai precis cea legislativă şi executivă, recunosc conceptualizarea a două mari categorii de organizări politice: sistemul prezidenţial după modelul SUA şi sistemul parlamentar după  tradiţia politică din  Marea Britanie.

Între aceste două sisteme există şi o variantă hibird, un al treilea tip de sistem politic, numit semi-prezidenţial, specific celei de-a cincea Republici Franceze.

Dacă privim dincolo de rigiditatea acestor canoane  şi de faptul că acestea în primul rând reprezintă o valoare didactică, s-a constatat că puţine state democratice corespund în totalitate uneia sau alteia dintre sisteme. Practic, doar Statele Unite simbolizează prezidenţialismul autentic şi doar Marea Britanie parlamentarismul primar, clasic.

Majoritatea democraţiilor europene se plasează ,,undeva între” cei doi poli teoretici, mai similar cu unul sau cu celălalt.

Am să sintetizez reperele practice care conceptualizează sistemul prezidenţial, respectiv pe cel parlamentar. Cu italice sunt consideraţiile personale.

1. Răspunderea politică a executivului

În practica sistemelor politice parlamentare, guvernul răspunde politic în faţa parlamentului. Traducând :) , atât pentru a legitima cât şi pentru a demite un guvern este necesar suportul, votul parlamentului: de învestitură  în primul caz, de neîncredere adică moţiune de cenzură în al doilea caz.

În regimurile prezidenţiale, executivul de fapt, preşedintele răspunde politic doar în faţa naţiunii, a cetăţenilor ce l-au responsabilizat prin vot mandatul său având o durată fixă, aşezată în textul constituţiei.

Apărătorii sistemului prezidenţial acreditează teoria conform căreia stabilitatea executivului este una dintre victoriile sigure ale guvernământului de tip prezidenţial.

Total fals mes amies! Stabilitatea guvernului în sistemele politice prezidenţiale nu este un avantaj. Stabilitatea poate deveni un avantaj doar în cazul când prestaţia administraţiei este sănătoasă. Când prestaţia preşedintelui republicii este mediocră, imposibilitatea înlocuirii preşedintelui devine o problemă serioasă chiar şi pentru majoritatea ,,de aceeaşi culoare politică”.

Liderii guvernelor din sisteme parlamentare gen Marea Britanie şi Germania răspund politic în faţa legislativului din ţările lor, putând să-şi piardă sprijinul oricând, dacă majoritatea membrilor parlamentului consideră acest lucru. Riscul unei posibile instabilităţi executive, oricum puţin probabilă în tradiţia unor culturi politice responsabile şi respectabile, poate fi diminuat printr-o procedură gen ,,votul de neîncredere constructiv”, prevăzut în actul juridic fundamental din Spania şi Germania. O astfel de moţiune de cenzură cere, pentru demiterea executivului, nu doar formarea unei majorităţi în legislativ contra cabinetului, condiţie suficientă în numeroase sisteme politice din Europa inclusiv în România ci şi o alternativă imediată pentru noul executiv.

2. Modalitatea de alegere\desemnare a liderului executivului.

În sistemele parlamentare, liderul executivului, premierul, este ales prin votul membrilor legislativului, în timp ce în sistemele prezidenţiale liderul guvernului,  preşedintele este ales prin vot direct, universal.

Este evident că desemnarea liderului executivului de către cetăţeni constituie un semn al principiilor fundamentale ale democraţiei, presupunând că cetăţenii ştiu pentru cine votează.

Din fericire  personalizarea politicii în era mass mediei determină alegătorii să fie bombardaţi cu imagini ale politicenilor,confecţionate în laboratoarele profesioniste ale unor agenţii de PR, marketin politic specializate.

Acesta este un fenomen bun şi rău simultan: bun pentru că ar trebui să ofere,  o mai atentă cunoaştere a politicienilor, rău pentru că introduce în ecuaţia votului multe variabile subiective: notorietatea şi charisma politicianului, forţa financiară a grupului de interese ce-l promovează.

De partea cealaltă, votul în favoarea unor partide, ce prezintă oferte politice majore, consacrate, conturate din punct de vedere doctrinar gen: tradiţiile laburistă,  conservatoare, din Marea Britanie, opţiunile social-democrate, liberale sau creştin-democrate din Germania, pot da  direcţii politice bine structurate pe mandatul legislaturii, urmând ca guvernul să pună în aplicare această decizie politică.

3. Caracterul procesului decizional din interiorul guvernului

Parlamentarismul este un partener al guvernelor colegiale, bazate pe decizie colectivă adică fiecare membru al cabinetului se bucură de încrederea legislativului, în multe situaţii desemnarea unui guvern fiind rezultatul consensual al unei coaliţii în care miniştrii reprezintă diferite partide politice). Prezidenţialismul este conceptualizat, din această perspectivă, de guverne cu decizie necolegială, unipersonală. Preşedintele numeşte, parlamentul este doar un observator.

În sistemele politice prezidenţiale, nici un politician nu poate aparţine simultan puterii legislative şi celei executive, în timp ce sistemele politice parlamentare încurajează acest fenomen.  Personal consider că, conexiunea umană şi politic-instituţională determinată prin ,,includerea” cabinetului în forul parlamentar ar fi în beneficiul unei guvernări mai eficiente, care poate exprima, într-o manieră coerentă, o voinţă politică majoritară.

Practic vorbim despre separarea rigidă a puterilor statului în cadrul sistemului prezidenţial şi separarea suplă a puterilor statului, asezonată cu o colaborare a lor, în cazul sistemelor politice cu caracter predominant parlamentar.

Horia Nasra

Secretar General TSD Cluj-Napoca

Vicepreşedinte PES România

Lasă un răspuns