Cornel Itu: „Nepăsarea, cel mai mare handicap”

Domnule preşedinte,

Stimaţi colegi,

Nivelul de dezvoltare a unei societăţi se oglindeşte în felul în care îşi tratează bătrânii, copiii şi pe cei neajutoraţi. Data de 3 decembrie a marcat, ca în fiecare an, Ziua Internaţională a Persoanelor cu Dizabilităţi. Este o zi care ar trebui să ne îndemne la reflectare şi să ne punem întrebarea: ce indică barometrul social în România? Cum îi tratăm pe cei mai puţin norocoşi, pe cei care trebuie să răzbată în viaţă şi să îşi găsească locul şi rolul în societate în pofida handicapului, fie el fizic sau psihic?

Ziua Internaţională a Persoanelor cu Dizabilităţi  a fost proclamată ȋn 1992, de Adunarea Generală a ONU, pentru a motiva populaţia să inţeleagă efectele dizabilităţilor şi pentru a combate discriminarea, dezideratul fiind ca întreaga lume să devina mai responsabilă cu privire la integrarea persoanelor cu handicap.
Datele Direcţiei Generale pentru Protecţia Persoanelor cu Handicap arată că, în 2013, în ţara noastră se află în evidenţă peste 200.000 de cetăţeni, copii şi adulţi, cu handicap grav. În total, sunt peste 650.000 de români cu dizabilităţi, de la cele mai grave până la forme mai puţin invalidante. Această mare de oameni, o mulţime nevăzută, tăcută şi ignorată de cele mai multe ori, are nevoie să fie asigurată că în viaţa politică şi economică a ţării există loc pentru fiecare, că suntem şi trebuie să fim egali în şanse şi în drepturi. În România, abia în anul 2006 s-a creat un cadru legal privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, prin Legea 448. Actul normativ prevede că statul îşi asumă calitatea de garant privind respectarea drepturilor şi libertăţilor acestor cetăţeni, iar tot statul are obligaţia să prevină şi să combată discriminarea, să asigure egalitate de şanse şi tratament în ceea ce priveşte încadrarea în muncă a persoanelor cu dizabilităţi şi să prevină abuzurile la care ar putea fi supusă această  categorie vulnerabilă. Practic, vorbim aici de solidaritate socială, însă, din păcate, multe principii enunţate prin lege şi reluate în discursuri cu diverse ocazii nu au ecou în plan concret. Majoritatea tinerilor cu handicap nu sunt integraţi pe piaţa muncii, deşi mulţi ar putea să desfăşoare o activitate aducătoare de venit, şi aici mă refer la cei cu handicap fizic locomotor sau la cei cu dizabilităţi psihice uşoare. De exemplu, în ţările dezvoltate ale Europei, posturile de casier la supermarketuri sunt ocupate, preponderent, de persoane cu dizabilităţi locomotorii. Însă, legislaţia noastră are prea multe lacune, iar din această cauză persoanele cu handicap nu pot beneficia de oportunităţile care apar pe piaţa muncii. În primul rând, cred că ar trebui să apară un ghid pentru Medicina Muncii, în care să se expliciteze gradele de handicap, să lămurească pe înţelesul unor persoane fără pregătire medicală care sunt capacităţile de muncă ale celor încadraţi în diferite graduri de dizabilitate, în aşa fel încât angajaţii de la agenţiile de ocupare a forţei de muncă să poată identifica mai uşor ofertele potrivite pentru aceste categorii.

Pe lângă facilităţile fiscale prevăzute de lege pentru angajatorii care încadrează în muncă persoane cu handicap, este necesară o mai bună pregătire a tinerilor cu dizabilităţi pentru inserţia pe piaţa muncii. O foarte bună iniţiativă este reînfiinţarea şcolilor profesionale, în judeţul Cluj existând deja un astfel de demers, în sensul că Inspectoratul Şcolar Judeţean a solicitat de curând Ministerului Educaţiei aprobarea pentru deschiderea a 20 de clase de meserii. În acele clase vor putea să deprindă o meserie şi tinerii cu dizabilităţi intelectuale uşoare sau medii. Cred că este un exemplu bun de urmat!

Stimaţi colegi, problemele pe care le înfruntă persoanele cu dizabilităţi trebuie să ne preocupe în egală măsură cu cele ale altor categorii. Doar prin empatie dublată de o legislaţie eficientă putem să venim în sprijinul acestor oameni, doar aşa putem să arătăm că în România există egalitate de şanse nu doar pe hârtie, iar împărţirea populaţiei în cetăţeni „de mâna întâi” sau „mâna a doua” aparţine unei etape pe care am depăşit-o. Închei, amintindu-vă că în această lume nimeni nu este perfect, diferenţa este că unii au deficienţe vizibile, iar alţii nu.

Vă mulţumesc!

Cornel Itu

Deputat PSD Colegiul nr.6
Circumscripţia 13 – Cluj

Bucuresti, 9 decembrie 2013

Leave a Reply